Veche de milioane de ani, Peștera Polovragi ascunde în adâncurile sale secrete ale tuturor celor care au locuit aici, invitând turiștii într-o incursiune spectaculoasă, printre formațiuni deosebite și picături de apă, vegheați îndeaproape de zeul Zamolxe, despre a cărui influență oamenii spun că încă se simte în aceste locuri străvechi.
Se spune că denumirea peșterii vine de la planta numită polovragă, o plantă prelucrată de vraci și întrebuințată ca remediu împotriva mai multor boli, însă ghidul peșterii, Felicia Bantea, este de altă părere.
”Aș crede mai mult că denumirea de Polovragi vine de la vraci. Vracii, acei tămăduitori de pe vremea strămoșilor daci, erau iscusiți în prelucrarea plantelor. Totul e luat din natură, și formele din peșteră și acest habitat, prima casă a omului, peștera, i-a inspirat și pe arhitecți și pe zugravi, sunt multe forme care se regăsesc în clădirile care, din păcate, sunt monument, pentru că acum nu prea se mai fac clădiri durabile. Aș rămâne la vraci, era cu litera c, Polovraci, însemnând un pol, un centru, un oraș, o așezare pentru vraci în primul rând, pentru că aici era materia primă”, explică Felicia Bantea.
Peștera are o vechime de milioane de ani, fiind un meandru fosil al râului Olteț, este practic lucrătura Oltețului într-o fâșie calcaroasă, e o rocă carstificabilă, calcarul fiind de vârsta jurassicului, iar lucrătura este ulterioară formării calcarului care găzduiește peștera. Peștera este în continuă formare, nu doar etajul trei care este vizitabil, sub el râul Olteț sapă ultimul etaj, activul, cum l-au denumit speologii, care e la o adâncime de 25 de metri, exact care este diferența de la nivelul de călcare până la talvegul actual al râului Olteț.
”După ultimele măsurători ale speologilor, peștera are o lungime de 10.593 de metri, dar să nu credem că e vorba de un bulevard. Este un labirint pe o lungime de 1,5 kilometri, adică atât este între poarta amonte și poarta aval, în exterior. În interior este un labirint, are continuitate, are intrare și ieșire. Partea vizitabilă este exact artera marii vărsări, artera aval, de aceea e atât de mare și pe înălțime și pe lățime și are 600 de metri pe drept, dar mai are și colaterale”, spune ghidul peșterii.
Intrarea aval a fost funcțională încă din eneolitic, pentru că intrarea din amonte nu exista. Nefiind drumul forestier, care a fost făcut în anii ’50, nu se știa că peștera are o intrare și o ieșire, de unde și acele interpretări cum că peștera duce în Ardeal, la Sibiu, la Sarmisegetuza sau că sunt comori dacice aici. Sunt pure interpretări, dar acum se știe că are intrare și ieșire. Această ieșire a fost de fapt intrarea natură dintotdeauna și atunci sigur că cea mai folosită este prima porțiune.
În interior, pe pereți, e mult negru de fum, care încă nu s-a acoperit, pentru că durează o vreme până când pereții calcaroși vor fi căptușiți cu argilă de către apa de infiltrații. Prima porțiune, cea turistică, e mai puțin interesantă din punct de vedere al formațiunilor speologice, dar pe partea speologică se fac trasee la solicitare, aici putând fi admirate stalactite, stalagmite, bazine foarte adânci unde apa depășește un metru, stalagmite coraloide care se formează prin prelingerea mai multor picături, în amonte fiind și stalagmite lumânare, cu picătură centrală, formându-se un adevărat străjer, care are rol de pilon de susținere a clădirii naturale.
”Peștera a fost prima casă a omului și aici cu atât mai mult, pentru că intrarea era foarte grea și nu putea să intre ursul de cavernă, cu atât mai mult omul a locuit-o cu continuitate. Mărturii avem de la strămoșii daci, în perioada din anii ?70 spre ’80 s-au făcut săpături sus, la așezarea dacică din vârf de munte și fragmente ceramice dacice s-au găsit și în peșteră. E clar că era o ascunzătoare, un adăpost, o casă de iarnă, o bază de tratament, apropo de denumirea localității. De-a lungul timpului a fost ascunzătoarea ideală, pentru că până în anii ’50-60 când s-a făcut drumul, din afara localității nu se știa că aici e o peșteră. Primele descrieri sunt de la jumătatea secolului XIX”, explică Felicia Bantea.
Zamolxe a fost considerat de mulți autori români ca și zeul suprem din panteonul geto-dacic. Unii consideră chiar că a facilitat convertirea geto-dacilor, priviți ca strămoșii neamului român, la creștinism. Ghidul peșterii spune că energia zeului se simte, în peșteră timpul stă în loc, iar metabolismul se schimbă total.
”Legenda zeului Zamolxe este cu sâmbure de adevăr. Vă spuneam că peștera nu duce în Ardeal și nu sunt metale prețioase în această zonă, dar povestea lui Zamolxe are sâmbure de adevăr. Gândiți-vă și la acești vraci, de unde atâta cunoaștere dacă nu ar fi avut niște antemergători care să-i școlească? Cred că un antemergător a ajutat să funcționeze un sistem în zonă, care funcționează și azi. Cred că în locurile unde erau astfel de orășele, astfel de așezări dacice la vârf de Carpați și unde era materia primă din belșug, erau acești învățători care stăteau mai mulți ani, azi se cheamă custozi, ca să îi învețe pe localnici să funcționeze apoi de la sine. El există și se simte, chiar dacă acum putem să spunem și de măsurători că există aparate care să ateste că e o altă energetică a locului, zona este ruptă de realitate, în peșteră, după ce coborâm deluțul de aluviuni, e o altă dimensiune a timpului, nu se schimbă anotimpurile, ești rupt total de ce e afară. E schimbare de metabolism, ceea ce e necesar”, povestește ea.
Pe tot traseul vizitabil sunt întâlnite diferite formațiuni cărora de-a lungul timpului le-au fost atribuite nume. Pe unul dintre pereți poate fi văzută și pictura care înfățișează Moartea, realizată în tehnica negru de fum.
”Scaunul lui Zamolxe este o bucată de calcar în formă de scaun și este o căzătură absolut naturală de pe vremea când curgea râul Olteț la acest nivel. Sigur că a fost folosit ca atare pentru că până la scaun sunt vreo 200 de metri de la intrarea în peșteră și nu ai unde să te așezi. Acolo vracii aplicau tratamentul celor care aveau nevoie. La fel ca și scaunul lui Zamolxe, cuptorul dacic este locul unde este cel mai mult negru de fum, ceea ce înseamnă că au fost folosite până recent. Este și o pictură care înfățișează Moartea, nu are o datare exactă, este o avertizare, pentru că de aici sunt multe laterale periculoase, peștera nu avea iluminat, nu era o poartă de ieșire”, adaugă ghidul.
Colonia de lilieci a fost, este și va fi atracția acestei peșteri. Liliecii au o vechime de 60-70 de milioane de ani evoluție pe pământ, au vârsta calcarului, sunt de dinainte de a se forma etajul vizitabil al peșterii. Ei sunt călăuzele și azi, au fost antemergătorii și ghizii pentru oamenii de cavernă, pentru că altfel nu ar fi știut acesta să se descurce în peșteră.
”Omul de cavernă probabil că se adăpostea în peșteră mai ales din cauza animalelor sălbatice. În România nu sunt lilieci mari, toți sunt Microchiroptera, și, pentru că exploatările miniere, exploatările forestiere și turismul i-au diminuat și la noi cu 70%, am preluat și noi, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, legea de protecție a liliecilor și sunt convinsă că vor rezista, pentru că ei se hrănesc și cu atenția noastră”, precizează ghidul.
Peștera găzduiește o colonie de hibernare de aproximativ 300 de lilieci de peșteră din Ordinul Microchiroptera, dominant fiind Genul Rhynophus, numit popular liliacul cu potcoavă, grație formei de potcoavă a pliului ce le înconjoară nasul. Despre ei ghidul peșterii spune că i-a dresat să răspundă la anumite comenzi, iar anual liderii primesc numele Soni, de la sonar, ei fiind cei care asigură protecția membrilor coloniei și care anunță eventualele pericole.
”Sunt vreo 5-6 specii împărțite pe trei colonii, am observat de-a lungul timpului că în perioada de hibernare, timp de trei luni, cât peștera este închisă, iar electrificarea este oprită, ei migrează din partea de amonte către partea turistică, pentru că sunt condiții mai bune, temperatura este constantă, iar galeria este cea mai înaltă. Ei dau astfel mai mult randament, pot fi dresați, am reușit, am repetat câteva cuvinte și execută prin asociere. Liliacul cu potcoavă este dominant, sunt foarte deștepți, în plus față de sonarul engramat de zeci de milioane de ani, au în jurul nasului un pliu de piele cu perișori care mărește sunetul, de aceea i se spune liliacul cu potcoavă. Când vorbesc între ei, noi nu auzim, dar când îi auzim înseamnă că vor să-i auzim. Pe traseul turistic sunt câțiva cu roluri clare, care apără colonia. Liderii vin primii, pleacă ultimii și stau în locuri fixe. Pe perioada cât nu hibernează, ei părăsesc peștera, dar rămân în zonă, se duc în toate grotele mici de pe versanții munților ca să fie aproape de râu unde vânează în fiecare seară. Turiștii intră cu frică, dar pleacă foarte încântați. Există câțiva lideri care primesc numele Soni de la sonar, care mă anunță atunci când sunt pericole”, adaugă ea.
Despre Cheile Oltețului se spune că sunt cele mai abrupte chei din Europa. Frumusețea lor îți taie respirația încă de la intrarea în această zonă deosebită, iar dacă ai noroc poți admira capre negre, cerbi, ciute, mistreți și alte vietăți care trăiesc aici.
”Nu se poate amenaja ceva pe chei, pentru că distanța de la vârful muntelui până la albia râului e de vreo 400 de metri pe vertical. Există 60 de centimetri între Parâng și Căpățânii, munții sunt foarte apropiați. Lungimea cheilor este de aproximativ 2,1 kilometri”, afirmă Elena Bantea.
Peștera este închisă în lunile decembrie, ianuarie și februarie, iar în martie și noiembrie este deschisă doar în weekenduri. În restul anului, obiectivul poate fi vizitat zilnic, între orele 10,00 și 18,00, cu excepția zilei de luni. Numărul turiștilor depășește 30.000 pe an.
La Chei și la Peștera Polovragi se poate ajunge de pe DN 67, care leagă orașul Râmnicu-Vâlcea de Târgu-Jiu. Comuna Polovragi se află chiar la granița dintre județele Vâlcea și Gorj, la o distanță de 54 de kilometri de municipiul Târgu-Jiu.