Credința în Dumnezeu se află în sufletul oricărui muritor care trece pragul celui mai vechi așezământ monahal din Țara Românească – Mănăstirea Tismana, locul unde ești mai aproape de Creator, unde cunoști tainele sufletului și te descoperi pe tine însuți, lăcașul pe care Sfântul Nicodim l-a ridicat la îndemnul Maicii Domnului.
Liniștea de aici, dorul de Dumnezeu, setea de cunoaștere și întregire, iubirea de frumos și redescoperire de sine fac ca anual Mănăstirea Tismana să fie vizitată de zeci de mii de credincioși, care revin pentru a se închina în fața uneia dintre cele mai de preț minuni lăsate de Sfântul Nicodim pe pământ gorjenesc.
Mănăstirea Tismana este una dintre cele mai vechi din țară și are activitate neîntreruptă, trăind aici călugări de mai bine de 600 de ani. Este așezată pe stânca unui munte și își ia numele de la coniferul de tisă, conifer ce odinioară împădurea locurile acestea și din lemnul căruia Sfântul Nicodim, ctitorul mănăstirii, a ridicat aici prima mica biserică din lemn de tis.
Pe vechea temelie a fost ridicată biserica mare de astăzi, de zid, tot de către Sfântul Nicodim, cu ajutorul material al primilor domnitori ai țării. Construcția este începută din timpul lui Radu I, terminată de fiii acestuia, Dan 1 și Mircea cel Bătrân, și sfințită la 1377. În principalele ziduri, biserica mare este biserica Sfântului Nicodim, fiind monument din secolul al XIV-lea. Deși a trecut prin numeroase cumpene, ea a reușit să răzbată prin negura timpului și a devenit unul dintre cele mai iubite și vizitate așezăminte monahale din România.
”Ca și arhitectură, ea este construită în plan triconc, formă de navă cu trei conci, trei abside laterale, este un tip de plan care apare prin secolul X în Macedonia, se răspândește cu mare rapiditate în Muntele Athos, de unde Sfântul Nicodim îl aduce pentru prima dată pe pământul nostru, pentru ca până la urmă să ajungă tipul clasic de biserică mănăstirească. În ceea ce privește pictura bisericii, inițial ea era pictată monocrom, desene simple realizate într-o singură culoare. Prima frescă policromă este realizată de Dobromir din Târgoviște, în 1564, era cel mai vestit pictor al timpului său, însă, din păcate, din fresca lui o mai păstrăm numai pe cea a pronausului. În restul bisericii păstrăm frescă de secolul XVIII, de la 1733, și tot în secolul XVIII, peste fresca lui Dobromir, a fost aplicat un nou strat de frescă, frescă care a fost tăiată, decupată și aplicată pe pereții muzeului. Este unic în țara noastră, au fost două straturi suprapuse de frescă, iar cel de deasupra a fost salvat, decupat și aplicat pe pereții muzeului și în friza care ocolește sălile parterului și etajului, ceea ce nu a putut fi expus în muzeu este expus în alte spații”, povestește maica Maria, ghidul mănăstirii.
La numai un veac de la întemeiere, Mănăstirea Tismana devine posesoarea celui mai mare domeniu mănăstiresc din voievodat, deținând aproape până la 80 de sate, zece dintre ele chiar în Serbia. În a doua jumătate a secolului XV, multe dintre mănăstirile Olteniei au fost incendiate, unele chiar distruse, iar mănăstirea Tismana a suferit atunci foarte mult, însă o restaurare amplă a avut loc abia în timpul lui Neagoe Basarab.
”Neagoe Basarab se afla fugar în Țara Românească, și-a găsit refugiul aici și în momentul în care a ajuns domnitor a refăcut tot ce putea reface în acel timp. Începând cu anul 1600, mănăstirea a fost nevoită să posede arme, din ordinul Porții, marile fortărețe ale țării au fost distruse și mănăstirile au fost atunci folosite ca și centre de apărare, întărite cu tunuri. Înainte de 1650, Matei Basarab s-a aflat și el fugar în Țara Românească, era lupta pentru tron, și-a găsit refugiul aici și, în momentul în care a ajuns domnitor, în semn de recunoștință, a refăcut din temelie biserica polniței, biserica fostului spital mănăstiresc, care poate fi văzută până astăzi, este vorba de bisericuța mică din cimitir. Pe la 1720 mănăstirea a suferit un incendiu, în 1788 Rusia, aliată Austriei, declară război Turciei, luptele s-au dat pe pământul nostru, mănăstirea a avut foarte mult de suferit, a fost prădată atunci”, mai spune maica Maria.
În 1821, atunci când a avut loc revoluția lui Tudor Vladimirescu, cercetări mai noi arată că prima proclamație către țară s-ar fi scris și multiplicat la Tismana, cunoscuta proclamație de la Padeș. Atunci, mănăstirea a fost evacuată, ocupată de 3.500 de oameni, iar aici a rămas un singur preot care oficia slujbe religioase. Călugării s-au retras în munți, în schituri, chiar și în peșteri.
În 1844, mănăstirea a fost transformată în palat domnesc. Prințul Bibescu a reușit, în cea mai mare parte, să restaureze marile monumente ale țării în stil neogotic, specific Europei vremii respective, însă era o restaurare străină de specificul românesc. Pridvorul bisericii a fost dărâmat, iar cel care se vede acum este unul refăcut pe vechea temelie și toată aripa de la intrare a fost transformată în palat domnesc, cu o încărcătură specifică neogotică.
”Pe la 1860, mănăstirea a suferit un nou incendiu, de altfel, de-a lungul anilor, a suferit cinci incendii, și s-a pus întrebarea ce se mai păstrează din vremea Sfântului Nicodim. S-au făcut săpături arheologice în repetare rânduri, prin anii 1930, și s-au continuat între anii 1970-1976, săpături care au cuprins întregul interior și exterior al bisericii și care au atestat faptul că în principale ziduri biserica este din secolul XIV”, adaugă ghidul mănăstirii.
Tezaurul Băncii Naționale a României (BNR) a fost ascuns la Mănăstirea Tismana spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Încă din luna iulie 1944, guvernatorul BNR luase măsuri ca să se transporte și să se depoziteze aurul la Mănăstirea Tismana, din cauza contraofensivei sovietice care ajunsese în Basarabia. Mai întâi, aurul a fost ascuns în una dintre pivnițele din subsol.
Considerându-se loc nesigur, s-a amenajat un spațiu în peștera Mănăstirii, iar în zilele de 14-16 septembrie 1944 acțiunea se terminase în cel mai mare secret, în grotă fiind depozitate 212 tone de aur aparținând țării noastre, dar și trei tone de aur care aparțineau polonezilor.
”În Primul Război Mondial, tezaurul țării a plecat în Rusia și nu s-a mai întors. În al Doilea Război Mondial, din inițiativa mareșalului Antonescu, au fost ascunse la Tismana 212 tone de aur, era toată averea pe care o avea țara, iar pe lângă acest tezaur a fost adus și o parte din tezaurul Poloniei, trei tone de aur au fost lăsate atunci în Tismana, pentru că reprezentanții statului polonez s-au refugiat la noi și au lăsat un fel de despăgubire, dar noi l-am restituit mai târziu Poloniei. Tezaurul nostru s-a întors la București. Inițial, tezaurul a fost ascuns în beci, iar apoi și-au dat seama că nu este un loc potrivit și l-au ascuns în peșteră, acolo unde se va deschide și un muzeu al tezaurului, sub chilia Sfântului Nicodim, care este sus, în stâncă. La baza muntelui este o grotă adâncă unde a fost ascuns tezaurul. Intrarea au zidit-o cinci metri și în eventualitatea în care evenimentele istorice ar fi luat un curs nedorit, pentru că era anul 1944, aceasta ar fi fost bombardată și ar fi devenit inaccesibilă. Din ’44 până în ’47 a fost ascuns tezaurul României la Tismana”, mai spune Maica Maria.
Mănăstirea Tismana a fost transformată în chinovie de maici în anul 1949, care duc viață de obște, împletind munca cu rugăciunea.
”Mănăstirea a fost de călugări până în 1949, călugării au ajutat rezistența, au fost obligați să părăsească mănăstirea, ultimul stareț a fost închis și omorât în închisoare, iar Biserica încearcă acum să-l canonizeze. Ca mănăstirea să nu fie închisă, au fost aduse maici din diferite mănăstiri și în felul acesta suntem până astăzi comunitate de maici. Suntem 58 de maici, ne gospodărim singure, avem chiar și o fermă, avem grădini și solarii de unde ne procurăm hrana zilnică”, menționează maica Maria.
Documentele menționează o serie de schituri și mănăstiri închinate Tismanei. Dintre acestea o parte se datorau călugărilor Tismanei, care, în căutare de locuri pustii, își făceau chilii izolate. De la mănăstirea Tismana, pe cărări de munte, se ajunge la cele două sihăstrii: Cioclovina de Jos și Cioclovina de Sus. Cioclovinele rămân astfel singurele schituri ale Tismanei. În schiturile Cioclovinelor, erau îngrijiți bolnavii de ciumă, aduși din sate în aceste locuri pustii, pentru a evita contagiul.
Despre Sfântul Nicodim se știe că a săvârșit multe minuni cât timp a stat pe pământ, dar, cu siguranță, o minune a sfântului este și Mănăstirea Tismana, pe care a construit-o în urma unui vis în care Maica Domnului i s-a arătat, spunându-i să ridice o mănăstire în cinstea sa în locul de la cascade. Și în ziua de azi cascada dăinuie în partea unde se află zidul de la est al lăcașului de cult, sunetul apei repezi susurând, chemând credincioșii spre a descoperi tainele acestui loc binecuvântat de Dumnezeu.
Sfântul Nicodim s-a născut în anul 1310 în cetatea Prilep, undeva în sudul Dunării, Serbia de astăzi. El se înrudea cu familiile domnitoare atât ale Serbiei, cât și ale Țării Românești, mama sfântului era fiica lui Basarab I. Încă de copil își dorește să devină monah, părăsește casa părinților, merge la Muntele Athos, la Mănăstirea Hilandar, iar acolo, pentru viața lui curată, a fost ales stareț al mănăstirii, iar mai târziu în conducerea Sfântului Munte.
”Într-o noapte i s-a arătat Maica Domnului, i-a spus să caute locul de la cascade unde să ridice o mănăstire în cinstea ei și în felul acesta Sfântul Nicodim a părăsit liniștea Sfântului Munte. A ajuns mai întâi în Serbia, unde a ridicat două mănăstiri și o bisericuță de mir, însă glasul dumnezeiesc i-a spus că nu a găsit locul cascadelor și să îl caute în Țara Românească. Ajuns la Dunăre, și-a întins peste ape haina pe care o purta, este prima minune cunoscută a Sfântului Nicodim, și astfel a ajuns în Țara Românească, unde a ridicat mai multe mănăstiri, schituri, în căutarea locului arătat de Maica Domnului. Evident avea și sprijinul material al Basarabilor. Sfântul Nicodim a ajuns în ținuturile noastre, ajuns aici se retrage în peștera care se afla sus pe munte. Tradiția noastră spune că atunci când a urcat sus pe munte pentru prima dată l-a întâmpinat un șarpe mare pe care l-a închinat cu crucea ce o purta la gât, iar șarpele s-a izbit de stâncă și s-a aruncat în prăpastie. Ca semn al acestei minuni, a rămas întipărită pe stâncă forma urmei de șarpe”, mai povestește maica.
După multe rugăciuni, Maica Domnului s-a arătat Sfântului Nicodim, spunându-i că acesta este locul cascadelor, unde să ridice o mănăstire în cinstea ei. Și în felul acesta Sfântul Nicodim s-a apucat de zidit mănăstirea, mai întâi cea micuță de lemn, iar mai târziu cea de zid.
Sfântul a venit din Muntele Athos într-o perioadă de înflorire și a înființat la Tismana o școală de caligrafi, zugravi, sculptori, școală din care au fost aleși chiar mitropoliții țării.
Sunt cunoscute și câteva minuni pe care sfântul le-a făcut încă de când era în viață. Mircea cel Bătrân urmărea o alianță cu Sigismund de Luxemburg, era știut că Sfântul Nicodim era sfetnicul lui Mircea, iar în drum spre Severin se opresc la Tismana. Sigismund era însoțit de o fată bolnavă de epilepsie, o rudă a sa, iar Sfântul Nicodim o vindecă pe aceasta prin rugăciune. S-a dat un mare ospăț, o mare masă, și aflând Sigismund că în mănăstire nu se servește carne, ci numai pește, ordonă ca lui să îi fie adusă carne de porc, sub un capac pe un taler.
Spre surprinderea tuturor, după binecuvântarea pe care Sfântul Nicodim o dă, pe masă se afla numai pește. Foarte uimiți de marea minune ce s-a săvârșit la masă și vrând și să încerce puterea rugăciunii sfântului, Sigismund și clericii care îl însoțeau i-au cerut acestuia să stea în foc, iar Nicodim a stat, împreună cu ucenicul său, fără să fie vătămați. S-au păstrat din timpul acela veșmintele cu care sfântul a stat în foc.
El a murit în anul 1406 și a fost îngropat în mormântul care se vede în pridvorul bisericii, imediat în dreapta. Este mormântul pe care singur și l-a săpat încă din timpul vieții. A fost dezgropat după șapte ani, iar trupul sfântului a fost găsit neputrezit, având bună mireasmă. Atunci călugării l-au așezat pentru închinare în biserică și a fost, probabil, canonizat de biserica de Constantinopol.
Prin secolul XV, domnitorul țării de atunci, Țepeluș cel Tânăr, a vrut să mute sfintele moaște în București, însă sfântul n-a vrut să plece din Tismana, s-a arătat în visul unui călugăr, iar mai târziu starețului mănăstirii, spunându-i să ascundă sfintele moaște și numai degetul arătător să-l păstreze. În timp ce se închina călugărul acela, degetul arătător s-a desprins de la mâna sfântului și în felul acesta au înțeles cu toții că aceasta i-a fost voia.
Trupul sfântului s-a aflat ascuns sub pardoseala bisericii până în secolul XVII, însă acum a rămas cu totul ascuns. Taina se păstra din stareț în stareț, starețul ascundea sfintele moaște, muta locul sau păstra același loc, însă numai starețul mănăstirii știa. Vitregiile vremurilor și-au spus cuvântul, iar moaștele nu au mai fost găsite, însă cu siguranță sfântul se află la Mănăstirea Tismana, unde veghează asupra maicilor și asupra tuturor credincioșilor ce calcă pragul acestui așezământ.
În biserica mare se găsește o raclă de argint, executată de meșterul Gheorghe Stoica din București în 1980, care conține degetul arătător al Sfântului Nicodim, crucea de plumb pe care acesta o purta la gât, precum și părticele din sfintele moaște ale Sfântului Ioan Gură de Aur și ale Sfântului Ignatie Teoforul. Racla are pe capac, în interior, prezentați în medalioane, sfinții ale căror moaște sunt venerate, iar în exterior sunt scene din viața și minunile Sfântului Nicodim.
”Avem ca și mângâiere degetul arătător al sfântului, crucea pe care o purta la gât și două părticele de moaște ale Sfântului Ioan Gură de Aur și Sfântului Ignatie Teoforul, copilul pe care Iisus l-a ținut în brațe. Sunt moaște ale unor sfinți din veacurile primare, de o inestimabilă valoare, pe care Sfântul Nicodim le-a primit de la Patriarhul Constantinopolului. Sfântul Nicodim a fost poate cea mai puternică personalitate a vremii sale și a fost rugat de cneazul Lazăr să mijlocească împăcarea bisericii sârbe și biserica de Constantinopol și a primit drept răsplată aceste moaște”, își încheie maica Maria povestea despre Sfântul Nicodim.