Când omul vrea să se încarce cu harul locului și să-și întoarcă privirea spre divinitate caută locuri deosebite, scăldate în credință, liniște și împăcare sufletească. Un astfel de loc divin este Mănăstirea Lainici, a cărei vechime se pierde în negura vremii.
Unul dintre cele mai importante obiective religioase și turistice din județul Gorj este Sfânta Mănăstire Lainici din orașul Bumbești Jiu. Mănăstirea Lainici este așezată la mijlocul Defileului Jiului, la 25 de kilometri distanță de Petroșani și la 32 de kilometri de Târgu Jiu.
Actuala șosea ce tranzitează Defileul Jiului a fost construită începând prin anii 1880 de meșteri pietrari deosebiți aduși din Italia. S-a continuat în perioada interbelică și s-a asfaltat abia după anii ’50. În paralel, începând cu perioada interbelică, s-a construit și linia ferată Bumbești — Livezeni, având 38 de tuneluri lucrate în piatră într-o mare artă de către meșterii italieni.
După tradiție, secolul al XIV-lea ar fi începerea în general a monahismului în zonele acestea subcarpatice, pentru că Sfântul Nicodim vine în a doua jumătate a secolului al XIV-lea în Țara Românească de la Muntele Athos și începe o serie de ctitorii la poalele Carpaților, de la Vest spre Est — Mănăstirea Topolnița, Mănăstirea Vădița de lângă Severin, în cele din urmă, după o revelație de la Maica Domnului, descoperă locul pentru Tismana și construiește Mănăstirea Tismana.
La fel se spune după tradiție că Sfântul Nicodim a ajuns chiar la Prislop, el sau ucenicii lui direcți.
”Prin anii 1760-1780, în timpul Imperiului Austro-Ungar, când s-au distrus toate mănăstirile din Transilvania în general, atunci se spune că s-ar fi distrus și biserica din secolul XIV de la Lainici, ca după aceea de la 1810-1817 să se facă această biserică de zid, care este până în ziua de astăzi. Primul Război Mondial a afectat foarte mult zona mănăstirii, au fost distruse toate clădirile, arhiva a fost arsă, clopotele au fost topite, biserica a fost transformată în grajd, doi călugări au fost deportați în Germania, au murit ca niște eroi în lagărele germane. Timp de trei ani a fost ocupație germană în mănăstire. După aceea, în perioada interbelică se reface mănăstirea. Lucrările care s-au făcut la șosea și la linia ferată Bumbești Jiu — Livezeni au afectat foarte mult mănăstirea, au perturbat viața monahală din aceasta, s-au ocupat abuziv terenuri și clădiri, a fost o batjocură adusă mănăstirii. În 1959 s-a dat decretul 410 prin care au fost dați călugării afară din mănăstiri și atunci au fost pustiite mănăstirile. Erau 40 de călugări la Lainici, au fost dați afară 38, numai doi au rămas ca paznici. A fost răstignirea majoră, să spunem așa, a mănăstirii, au fost mai multe răstigniri și învieri ale mănăstirii. După Revoluția din 1989 se poate vedea un reviriment spiritual în lumea ortodoxă, și bineînțeles că și Mănăstirea Lainici a beneficiat de acest reviriment, s-au construit în primul rând biserica, în 1990 a început construcția noii biserici, pentru că cea veche de la 1810 era micuță, duminica se făcea slujba în aer liber și se impunea construcția unei biserici mai mari. Biserica nu am avut loc să o construim decât în acest loc, terenul a fost în pantă, vrând-nevrând s-a creat un demisol, căruia i-am dat tot destinație de biserică și așa s-au realizat două biserici suprapuse. Biserica de la demisol încă nu e pictată, va cuprinde picturi cu istoria bisericii de la anul 1 până la 313”, povestește starețul Ioachim.
Tot în curtea mănăstirii se află o clădire nefinalizată încă, este vorba despre turnul clopotniței, pentru că în Primul Război Mondial au fost distruse și clopotnița și clopotul, fiind necesară această construcție, iar în partea de jos a acestui edificiu va fi amenajat un muzeu.
Schitul Locurele este schit al Mănăstirii Lainici și este amplasat pe versantul vestic al Văii Jiului, în poiana Locurele situată la o altitudine de 750 — 800 m, pe muntele Gropul din masivul Vâlcan.
”Schitul Locurele își are originile din timpul Sfântului Calinic, mai întâi pe la 1850 s-a făcut inițial o biserică de lemn, familia Cartienilor a donat locul acestui schit pe la 1840, preoții de mir Constantin Cartianu și Lupu Stolojan s-au călugărit și au luat numele de Luca și Cleopa și atunci au realizat acest schit de lemn. În toate documentele locul se numea Locuri Rele, în sensul că era foarte greu accesibil, era greu de ajuns acolo. Până pe la 1870, când a început lucrarea drumului pe Defileul Jiului, toată lumea trecea de la Schela prin Pasul Vâlcan, acela era locul de tranzitare dinspre Oltenia spre Ardeal. De abia la 1870 — 1880 s-a făcut un mic drum pentru căruțe și veneau de la Schela prin Vâlcan și coborau la Locurele, iar de acolo la Lainici, era numai o potecă foarte grea. S-a făcut acea biserică de lemn, iar după aceea Sfântul Calinic de la Cernica a dat bani pentru a se face o biserică de zid. S-a dărâmat biserica de lemn și s-a făcut o biserică din zid, care este și în ziua de astăzi, chiar de către Sfântul Calinic de la Cernica, a venit personal și a și sfințit-o în 1862, când era Sfântul Irodion aici la Lainici, era ucenicul lui”, spune starețul Mănăstirii Lainici.
Sfântul Irodion este cel mai important stareț al tuturor timpurilor de la Mănăstirea Lainici, a fost cel mai longeviv stareț de altfel, timp de 41 de ani, cu mici intermitențe. Inițial a fost ucenic al Sfântului Calinic de la Cernica, pe la 1846 Sfântul Irodion s-a călugărit la Mănăstirea Cernica. La 1854 a fost numit stareț la Lainici și pe la 1860 Sfântul Calinic îl ia duhovnic, un lucru rar întâlnit, când avva devine ucenic și ucenicul devine avva. Sfântul Irodion a fost făcător de minuni încă din viață, se spune că venea foarte multă lume și se tămăduia de fel de fel de boli, era înainte văzător cu duhul, adică privea oamenii și vedea apoi tot arborele genealogic.
Potrivit site-ului mănăstirii, la 3 mai 1900 Cuviosul Irodion se mută la Domnul. La 7 ani de la mutarea sa la Domnul, starețul Teodosie Popescu, la insistențele ucenicului Cuviosului Irodion — ieromonahul Iulian Drăghicioiu, cere episcopului Râmnicului blagoslovenia pentru a-l dezgropa — aceasta fiind o foarte veche tradiție monahală, care se păstrează mai ales în Muntele Athos până azi, ca la 7 ani de la moartea monahului să se dezgroape și să i se facă din nou slujba înmormântării.
Așa s-a petrecut și cu trupul Cuviosului Irodion. Este dezgropat, însă cu toții au rămas surprinși deoarece trupul era întreg și neputrezit. Au raportat episcopului faptul acesta, la care episcopul ar fi exclamat: ‘Aista mi-ai fost, Irodioane’ (adică chiar așa sfânt cu adevărat mi-ai fost, Irodioane). Însă, i-au făcut slujba înmormântării și l-au pus în mormânt, deoarece Lainiciul nu avea osuar sau gropniță, cum aveau alte mănăstiri mai mari, pentru a fi puse acolo. Cuviosul Irodion fiind în viață a profețit că la câțiva ani de la mutarea sa la Domnul Lainiciul va fi pustiit. Ceea ce s-a și întâmplat în Primul Război Mondial. ”Fiii mei, să știți că puțin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulți ani pustiu. Voi, însă, îngropați trupul și nu uitați legămintele călugărești ce le-ați dat lui Hristos”.
În acest război mondial ucenicul cuviosului Irodion, ieromonahul Iulian Drăghicioiu, este luat prizonier de către armatele germane, deportat în Germania, unde a și murit în lagăr ca martir. Fotografia părintelui Iulian a fost dăruită mănăstirii în anul 2008 de către o strănepoată de-a acestuia.
În 1929 este numit stareț la Lainici părintele Visarion Toia, împreună cu un grup de 6 monahi de la Frăsinei. Printre monahii veniți cu Părintele Visarion erau Calinic Cărăvan, următorul stareț isihast 1952-1975, Părintele Nicodim Sachelarie, Gherontie Ghenoiu și alții.
”La mormântul Cuviosului Irodion făcându-se multe minuni, vrăjmașul diavol sub masca evlaviei a îndemnat pe diverse persoane (probabil și monahale) să dezgroape mormântul și să sustragă părticele din moaștele cuviosului. De aceea părintele Visarion, găsind această situație ingrată, a dezgropat pentru a doua oară moaștele prin anii 1930 (prima fiind în 1907). Am putea numi aceasta ca o a doua aflare a moaștelor Cuviosului Irodion. A pus moaștele într-un alt sicriu mai mic și le-a îngropat la o adâncime de 2,5 metri. La fundul gropii de 2 metri adâncime a săpat altă gropniță mai mică de 1,2/0,7 metri, a pus sfintele moaște în acel sicriu mai mic, le-a îngropat, a pus pământ normal peste ele, iar la adâncimea normală a unei gropi de 1,8 — 2 metri a presărat alte oseminte de la alt părinte pentru a deruta pe toți potențialii viitori căutători de sfinte moaște. Toate acestea le-a făcut foarte tainic. Nu știm dacă următorul stareț Calinic Cărăvan a știut această taină. Cert este că celălalt stareț de după părintele Calinic, părintele Caliopie 1975 — 1985, a făcut săpături ca să dezgroape sfintele moaște prin 1985. A săpat la 2 metri adâncimea unei gropi normale, a găsit acele oase puse la derută, a astupat groapa și a închis subiectul”, potrivit site-ului mănăstirii.
După 1990, cei care au rămas au fost învinuiți, acuzați de diferite persoane evlavioase că nu vor să dezgroape sfintele moaște. Se știa că s-a încercat de către Părintele Caliopie în 1983, dar nu se putea spune deoarece s-ar fi produs confuzie și necredință.
Mitropoliții Olteniei de după 1990 — ÎPS Nestor și ÎPS Teofan au dorit să-l canonizeze pe Cuviosul Irodion, cercetându-i viața plină de sfințenie, însă probabil nu se împlinise numărul de rugăciuni.
Noul mitropolit al Olteniei, ÎPS Irineu, având evlavie specială la Sfântul Calinic și implicit la duhovnicul său, Cuviosul Irodion, a demarat procesul de canonizare.
În ajunul Sfântului Calinic, pe 10 aprilie 2009, cu post de câteva zile și cu rugăciune asiduă, însuși mitropolitul Irineu, împreună cu obștea mănăstirii, a participat la dezgropare. Ajungând la 2 metri adâncime s-a dat de acele oseminte străine.
”A fost un examen foarte greu, îi cuprinsese pe toți deznădejdea că nu s-a găsit ceea ce se căuta. ÎPS Mitropolit a poruncit să se sape în continuarea mormântului, cu toate că era iarbă, însă spre surprinderea tuturor s-a dat de un schelet întreg. Inițial s-a crezut că acesta este, dar deznădejde. Era alt viețuitor, așa cum scria pe cărămida de sub cap: ‘Mitrofan schimonahul 1864’. ÎPS Mitropolit Irineu a poruncit să se sape în partea opusă la celălalt capăt al mormântului. La 2 metri adâncime s-a dat de alte oseminte mai vechi la care se pare că se mai umblase. Deznădejde și dezamăgire i-a cuprins pe toți. Deja se săpaseră 3 morminte la rând unul în capul celuilalt. Se făcuseră o groapă imensă de 6 metri lungime, 2 metri adâncime și 1,5 metri lățime. Toți se rugau cum puteau și cum știau. Se pare că se năruia orice speranță. La fundul gropii centrale era pământul mai moale, s-a început evacuarea lui și, spre surprindere, se întrezărea conturul unei alte gropi mai mici. Au început să apară semne. S-a găsit la 2,1 metri adâncime un toc de bocanc după care au început să apară cuie ce erau aproape descompuse de rugină. Primul impact vizual pozitiv a fost în momentul când a apărut prima parte din sfintele moaște. Aveau o culoare maronie-portocalie. În al doilea rând erau nefirești de ușoare, ca un pai, ca o hârtie. Iar în al treilea rând au început să emane un miros plăcut. În cele din urmă s-a găsit și cărămida cuviosului Irodion ce i-a fost pusă sub cap. Astfel s-a descoperit marea comoară ascunsă intenționat a doua oară prin anii 1930 la 2,5 metri adâncime. S-a descoperit în parte marea taină a Luceafărului de la Lainici. Sfântul Irodion se lasă a fi descoperit pentru a treia oară. O putem numi a treia aflare a moaștelor Sfântului Irodion de pe data de 10 aprilie 2009. De data aceasta au fost puse într-o raclă la închinare în biserică spre folosul duhovnicesc al tuturor doritorilor și al cinstitorilor sfinților din ceruri”, scrie pe site-ul mănăstirii.
Sfântul Calinic l-a numit pe cuviosul Irodion ”Luceafărul de la Lainici”, deoarece cu adevărat a fost un mare luceafăr, un mare luminător și rugător. Sfântul Irodion este ultima verigă a lanțului neo isihast românesc din secolul XIX.
”Toate oasele au trecut prin mâna mea, erau nefirești de ușoare, parcă țineam o hârtie în mână. A fost un moment cutremurător și emoționant până la maxim. Băieții care săpau au spus că începe să se simtă mireasma, un parfum. Oasele nu era albe, aveau o culoare maronie-portocalie”, își amintește Ioachim.
În data de 23 iulie 2006 Mănăstirea Lainici a primit o mare binecuvântare de la Maica Domnului. A fost adusă de la Muntele Athos, din mănăstirea Dohiariu, o copie a Icoanei făcătoare de minuni ”Gorgoepicuus” sau ”Grabnic Ascultătoarea”.
Această icoană a fost executată special pentru Mănăstirea Lainici printr-o mare taină și este a cincea copie care s-a făcut în ultimii 100 de ani în toată lumea.
”Este o ‘floare’ din Muntele Athos, Grădina Maicii Domnului, adusă și transplantată în Mănăstirea Lainici pentru totdeauna ca semn de mare binecuvântare ce s-a revărsat peste mănăstirea noastră”, se arată pe site-ul mănăstirii.