Cloșani, satul gorjenesc în care tradițiile și obiceiurile străvechi sunt nemuritoare

Divertisment

Unul dintre cele mai vechi obiceiuri moștenite de sute de ani și păstrate încă în județul Gorj atât de vârstnici, dar mai ales de tinerii care vor să ducă mai departe tradiția este cel al pițărăilor, omologii gorjeni ai colindătorilor din alte zone ale țării.

Satul Cloșani din comuna Padeș este vestit în toată regiunea Olteniei, și nu numai, pentru obiceiul unic practicat de oamenii de aici în perioada sărbătorilor de iarnă, mai exact în Ajunul Crăciunului, atunci când tinerii, în general, merg la colindat cu măști pe față. 

Obiceiul s-a transmis din generație în generație de sute de ani, iar cea care are grijă ca acesta să dăinuie și să fie practicat în continuare este Carmen Sarcină, profesor în cadrul Școlii Populare de Artă Târgu-Jiu. 

”Am avut norocul să mă nasc într-o zonă frumoasă unde ne ajută absolut tot, de la natură, de la oameni, de la tradiții, toți păstrează în sat tradițiile populare și în special obiceiurile populare. În general, oamenii de la sate păstrează tot ce este venit de la străbuni. Sigur, sunt și sate care s-au modernizat, nici noi nu putem spune că am rămas în urmă, și noi ne-am modernizat, dar având șansa ca în această zonă să rămân și să mă implic în domeniul cultural probabil și tradițiile s-au păstrat mai bine vizavi de celelalte sate ale comunei”, își începe Carmen Sarcină povestirea despre păstrarea tradițiilor populare în zona Padeșului. 

Despre obiceiului pițărăilor cu măști, ea spune că se practică și în alte sate ale comunei, precum și în partea de munte a județului vecin, Mehedinți, dar, odată cu trecerea timpului, au fost aduse modificări asupra felului în care se desfășoară, precum și asupra modului de prezentare a măștilor. Cele tradiționale se confecționează din piele de oaie și sunt împodobite și colorate în mod vesel. 

”Obicei unic în Oltenia — pițărăii cu măști, noi îi spunem unic fiindcă l-am păstrat exact cum este el din străbuni, dar pe tot plaiul Cloșanilor, partea de munte a Mehedințiului se păstrează acest obicei de pițărăi, mersul la colindat în ajunul Crăciunului cu măști.

Dar probabil că nemaifiind meșteri populari, bătrânii satului nemaiconfecționând acele măști populare din piele de animale, s-au pierdut aceste tradiții și tineretul, ca să mai păstreze pe ici pe colo, au luat din comerț aceste măști care nu au nicio legătură cu tradiția. Fiecare tânăr din familie își confecționează masca atunci când vrea să se costumeze. Acum, când e perioada de tăiere a mieilor, fiindcă măștile se fac în special din blănița lor, e mai moale, părul e mai mic și se poate argăsi și tăbăci mai ușor.

Avem două feluri de măști, de moși și de babe, se perpetuează astfel oarecum ideea de cuplu care la țară întotdeauna a fost mai bine definită. Moșul se îmbracă în costum popular bărbătesc, poartă un cojoc din piele de oaie și acea mască din piele de oaie împodobită cu ciucuri, ațe colorate și este vopsită. Costumul de babă pe care îl poartă tot băieții este format din costumul popular de femeie, acea maramă din borangic, iar masca e din pânză. Masca și-o face fiecare acasă”, spune Carmen Sarcină. 

În ceea ce privește desfășurarea colindatului cu măști, Carmen susține că totul se petrece în timpul zilei, tinerii mascați plecând dintr-o parte a satului, din sud de obicei, și trec pe la fiecare casă primind turtă dulce, colaci, biscuiți. La final, când ajung în partea de nord a satului, toată lumea este invitată la horă la căminul cultural, unde colindătorii își dau măștile jos și se prind în joc. 

”La noi se pornește din partea de sud a satului, de dimineață băieții care vor să poarte măști se adună la o casă mai ferită, să nu fie recunoscuți, se formează în grupuri, în trecut, mai mult de doi nu plecau să se mascheze pentru că nu vroiau nici între ei să se afle cine sunt. Dar acum se duc pe deal și la ora 12,00 încep să strige, să cheme lumea la colindat. Primul gospodar îi așteaptă cu turtă dulce, biscuiți, mere și țuică pentru adulți. Coboară de pe deal și se alătură alaiului, începe colindatul din poartă în poartă. Este o bucurie și o veselie în tot satul, de vreme ce a trecut de casa mea alaiul, eu și familia ne alăturăm alaiului. Ziua nu se colindă, la cântece mă refer, doar colindăm.

Apoi în satul nostru, de exemplu, la una dintre case sau la căminul cultural se organizează hora populară. Mascații și tot alaiul sunt așteptați cu hora. În timpul dansului, colindătorii își dau măștile jos. Obiceiul e foarte vechi, bunicul meu a murit la 80 de ani și mi-a spus că și el a prins acest obicei când era copil. Am tot întrebat fiindcă vreau să aflu cine a adus aici obiceiul pițărăilor cu măști, măștile sunt întâlnite în zona Maramureșului și Moldova, probabil că unul dintre strămoșii noștri a venit din părțile respective. Unul dintre moșnenii satului, au fost patru moșneni care au pus temelia satului, avea nume sârbesc, poate fi și de origine sârbească. Nu știm exact, a făcut cineva o monografie a satului, dar a rămas neelucidată tradiția”, amintește Carmen Sarcină. 

În zona Padeș, în special a Cloșanilor, este foarte bine reprezentată continuitatea tradițiilor populare, lucru dovedit de numeroasele obiceiuri puse în scenă de către membrii Ansamblului ”Roua”, din cadrul secției externe a Școlii Populare de Artă Târgu-Jiu, înființat și condus de Carmen Sarcină. Ansamblul are aproximativ 30 de membri, mare parte copii, și are ca activitate reprezentarea obiceiurilor străvechi din diferite momente ale anului. 

”Ansamblul ‘Roua’ a luat naștere în anul 1997. Eram învățătoare aici și am renunțat la post, am dat examen și am intrat la Școala Populară de Artă. Eu făceam deja parte din formația artistică a satului, fiecare sat avea o formație artistică. Îmi amintesc că o dată pe an ne întâlneam și aveam un concurs între sate. Se ocupau profesorii, învățătorii, era altceva.

Eu le-am spus mereu părinților, nu toată lumea o să fie matematician, doctor, poate să îi placă arta copilului. Nu poți să-l forțezi să învețe matematică dacă lui îi place muzica. La început am fost 40 de membri, cu vârste de la 7 la peste 30 de ani. Ne întâlneam la căminul cultural din sat. Acum suntem în jur de 30, în fiecare an cel puțin 15 copii sunt membri noi. Ce mă doare cel mai tare e că cei mai mulți sunt din alte sate, nu din satul nostru. Lumea ne-a văzut, avem peste 10 ani de când suntem mediatizați, și vin și aduc copiii la ansamblu. Noi iarna mergem din sat în sat la spectacole cu diferitele obiceiuri de sezon. Înainte de a pleca la spectacole prin țară, facem un test să vedem dacă au reținut ce am pus în scenă. Astfel, îmi dau seama și eu de ei că au învățat și nu au trac și capătă și ei experiență. Costumele sunt ale lor, la toate spectacolele se îmbracă în costume populare”, afirmă reprezentanta Școlii Populare de Artă Târgu-Jiu. 

Primul obicei popular pus în scenă de către membrii ansamblului este cel al Dragobetelui. După ce a ascultat tot ce i-au povestit bătrânii satului, Carmen a reușit să pună în scenă o legendă locală potrivit căreia fiul unei zmeoaice s-a mascat pentru a putea fi împreună cu o fată din sat de care s-a îndrăgostit. Aflând acest lucru, zmeoaica l-a blestemat să poarte mereu acea mască. 

”Primul obicei pe care îl respectăm după cele de iarnă este cel al Dragobetelui, noi l-am preluat în Ansamblul ‘Roua’ și l-am pus în scenă. Tot ce îmi spuneau bătrânii satului, povestirile, legendele, am pus în scenă cu vorbe, cântecele, versuri, să putem să ducem mai departe tradiția. La nivelul satului se păstrează obiceiul ca de Dragobete să-ți îmbrățișezi vecina, să o săruți, să îi urezi să fie frumoasă, iubită. În scenă noi am pus o legendă pe care mi-a povestit-o un fost învățător. Demult, pe vremuri, se auzeau că sunt zmei și zmeoaice. Acele făpturi care trăiau în păduri și nu se amestecau cu oamenii. Fiul unei zmeoaice, în timp ce mergea noaptea la hora satului, a văzut o fată și s-a îndrăgostit de ea.

Și-a pus și el acea mască pe care o poartă băieții de sărbători, zmeoaica auzind l-a blestemat să rămână tot timpul să aibă acea mască și să aibă figură de animal, dar și de om numai dacă fata s-ar fi îndrăgostit de el. Acest lucru s-a întâmplat și el a rămas în sat. Noi am pus în practică această legendă, mai avem obiceiul cu înfrățitul fetelor, să meargă după ghiocei ca să se întâlnească cu băieții. Mai spun bătrânii că dacă din pădure veneau băieții cu fetele și le conduceau până la poartă, anul acela se punea și de o nuntă. Așa am făcut și noi, înfrățitul fetelor, cum se jură ele să se ajute toată vara, să fie surate, am adus băieții în scenă cu flori să sărute fetele, și Dragobetele care poartă mască și la început le sperie pe fete, nu spune că e băiatul zmeoaicei, la final îi cântă o fată o doină și își dă masca jos, se încinge o horă și toată lumea este veselă”, povestește Carmen Sarcină.

Dragobetele este urmat de obiceiul Floriilor. ”Am ținut cont de tot ce mi-au povestit bătrânele satului, cum cu primele flori care apar în grădină se duc cu ele la biserică, cu sălcuțe, le sfințesc. În trecut le puneau la grindă și vara când veneau de la săpat și le durea spatele spuneau că sunt foarte bune de leac, puneau brâul și acele floricele și stăteau puțin pe pat, dar probabil că statul pe pat era mai cu leac decât florile. Dar aici intervine credința populară, în momentul în care crezi în ceva și ești pozitiv, îți merge bine. Am pus asta în scenă. Am mai avut noi un colind pe seama crenguțelor de sălcuță. Cum Maica Domnului merge să-l întâmpine pe Isus și dă de o apă mare și nu poate să o treacă, nu o ajută nici plantele, nici buruienile, nici pomii, doar sălcuța și-a făcut milă și și-a întins creanga să treacă Măicuța apa. Ea pe toate le-a blestemat ca toamna să le cadă frunzele, numai salcia să fie copac binecuvântat să nu ardă, ea arde cu fum, nu cu flacără și s-o ducă în fiecare an la biserică, e ca un fel de priceasnă, cântec bisericesc”, mai spune Carmen.

După Paști urmează obiceiul Sânzienelor — în dimineața de Sânziene sau Drăgaică se duc femeile, fetele, băieții, prin poieni și dau cu o batistă pe roua de pe fân. Cu acea batistă se șterg apoi pe față. Din sânziene se mai fac coronițe și se aruncă pe casă, dacă rămâne pe casă cununa se spune că persoana care a aruncat-o se va mărita în acel an, dacă pică, va mai trece vremea pentru acea fată. 

”Toamna avem obiceiurile de clacă, mulți o confundă cu obiceiul de șezătoare. Clacă înseamnă că se adună mai multe familii, persoane, la un gospodar acasă și îl ajută gratis la diverse activități. Se ajută reciproc. E un prilej și de bucurie fiindcă se spun tot felul de ghicitori, bătrânii povestesc din tinerețea lor, sunt povești minunate, sunt lucruri pe care mi-aș fi dorit să le fi făcut și eu. De obicei se fac gogoși ca să se servească oamenii, dacă e în post, dacă nu, o gustare cu vin, țuică, să dezlege limba oamenilor. Șezătoarea o mai facem ca un spectacol la căminul cultural, la acest obicei fiecare vine cu ce are de lucru acasă, se cântă, se joacă, se povestește, se aduc și lăutari. În general vin fete și băieți mai tineri”, explică Carmen Sarcină.

Un alt obicei unic în Oltenia este festivalul hora florilor — hora de pomană.

”Tinerii care au murit fără cununie înainte de Paște și au împlinit un an de Înviere primesc această horă de pomană ca drept cununie, drept nuntă. Este o horă la care participă tot satul, fiecare persoană care se prinde în horă primește o floare, cu lumânare, cu un ou roșu și colac, iar cei care conduc hora, primul și ultimul, primesc și cană cu vin, un pachet mai mare. Se face de Paști, a doua zi de Paști, a treia zi chiar, la Ispas și la Rusalii. În general se face pentru toți tinerii care au murit în accidente și fără cununie, dar de ceva timp se dă și la celelalte persoane decedate, depinde de familie de câți bani dispune pentru că se plătește hora și trusoul. Și acest obicei începuse să dispară, dar l-am readus în atenția oamenilor”, precizează Carmen Sarcină.

Pentru a sprijini și mai mult cultura locală, dar și perpetuarea tradițiilor, Carmen Sarcină a amenajat, în incinta căminului cultural din sat, un spațiu care cuprinde unelte foarte vechi folosite în gospodărie, precum și obiecte vestimentare populare adunate de la oamenii din localitate.

Ea speră ca în viitor spațiul respectiv să se extindă și să poată deveni muzeu deoarece cuprinde obiecte care nu există nici în patrimoniul Muzeului Județean din Gorj.

”Am amenajat într-o sală un mic muzeu. Aveam o mulțime de obiecte luate de la oamenii din sat și am vrut să le expun pe toate într-un singur loc. Sunt unelte vechi, obiecte din bucătăria de la sate, războaie de țesut. Într-un colț sunt uneltele pe care le foloseau bărbații, în alt colț obiectele de bucătărie, iar în celelalte părți paturile și costumele populare. Deocamdată nu este înscris oficial ca muzeu, mai avem nevoie de sprijinul autorităților în aceste demers, vom vedea ce se întâmplă în viitor”, mai spune Carmen Sarcină.

”Eu cred că important ar fi ca să fie păstrate obiceiurile și tradițiile populare peste tot în țară pentru că țara noastră este extrem de frumoasă, este cea mai frumoasă. Nu că m-am născut eu în zona asta și iubesc zona asta foarte mult, avem un dar de la Dumnezeu în țară, începând de la relief, natură și până la oameni, avem oameni cu o mentalitate sănătoasă, sunt și excepții, ca și în pădure, sunt și uscături. Dar în general oamenii sunt primitori și păstrează tradițiile, inclusiv la oraș, există o tendință de întoarcere la tradiții. Important e să păstrez eu în zona mea aceste tradiții pe care le-am pus în scenă fiindcă astfel s-ar pierde”, adaugă Carmen Sarcină.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *